Pe Emil l-am cunoscut când aveam șosetele mânjite de zgura din spatele PCH-ului de azi. Purtam mereu după mine o minge „de 35”, un fel de wild card, pentru a fi acceptat măcar în poartă la o miuță cu ăia mai mari.
Era un meci în care la Dinamo juca Tararache, iar eu îmi trăiam bucuria lăsată de gaura din gardul depoului de autobuze de pe Floreasca și de paznicul de la tribuna 0, care cu 10 minute înainte de meci, printre dinți și cu privirea în altă parte, îmi arunca un salvator: „Hai, mă, intră și tu!”. Emil stătea în spatele meu și m-a șocat urletul lui uscat ce-mi deranja la fiecare ocazie a lui Dinamo chica grețoasă purtată din dorința bunicii. Fiecare apostrofare era urmată de un drum până la marginea balconului, acolo de unde în filmele cu Toma era chemat la start câinele Costel. Emil se întorcea de fiecare dată pe scaun cu tâmplele și fălcile rumenite de nervi de un roșu aprins.
Timpul a trecut, Dinamo a mai luat niște titluri și niște Cupe și tot nu a ajuns în Champions League. Mingea mea „de 35” și-a găsit sfârșitul în sârma ghimpată din curtea școlii, zgura din spatele peluzei s-a transformat în covor sintetic, iar eu aud „Hai, mă, intră și tu!” doar după ce arăt acreditarea. Emil e tot acolo, nelipsit și la fel de roșu în obraji, cu buzele deja crăpate de dialogul său brutal cu arbitrii, adversarii sau jucătorii lui Dinamo. Timpul l-a schimbat însă și pe el. Parcă dorind să-i facă un cadou, i-a colorat părul în alb. Un alb ce pe Emil îl prinde perfect, cu fălcile și tâmplele lui mereu roșii.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER